Sunt o epava si plutesc derizoriu pe mare, sau ma indrept spre fundul acesteia, nici eu nu mai stiu. A trecut atat de mult timp de cand ratacesc incat nu imi aduc aminte ce inseamna sa stai, sa te opresti. Am uitat cum se simte sa stai, am uitat tot. Sunt intr-o continua miscare si nu mai simt ca ma misc. Sunt paralizata de vant, de soare, de atata apa sarata, de tot.
A trecut atat de mult timp de cand nu am mai vazut chipul unui om, de cand nu am mai simtit piciorusele grabite ale unui copil jucaus, de cand nu am mai auzit vreun glas. Imi placeau atat de mult rasetele celor fericiti, hohotele celor amuzati, soaptele celor indragostiti, dar acum aud doar marea si din ce in ce mai rar. Singura incantare a auzului era cantul balenelor. Parca ma cheamau la ele, parca imi plangeau de mila, parca plangeau odata cu mine. Am auzit si am simtit atatea plansete incat nici pe ele nu le mai aud asa de des. Dar oare ce inseamna des? Nu mai am notiunea timpului. Stiu doar ca lumina va veni dupa intuneric. Atat!
A trecut atat de mult timp de cand eram noua. Eram atat de alba, vopseaua lucea si aratam precum un nor ce plutea pe apa. Aatat de alba si grandioasa. Toata lumea vorbea despre maretia mea si eram cunoscuta in toate colturile lumii. Vazusem atat de multe locuri minunate. Acum sunt roasa de rugina, umpluta de alge, de mazga, de mizerie. Acum vad doar apa in jurul meu.
Ce patetica sunt. De fapt am fost abandonata. Am fost considerata rebut pentru ca nu a mai fost nevoie de mine. Aparuse alt vas mai frumos si util ca mine, un altul mai bun. Am plans atat de mult incat am facut o mare, mare prin care ratacesc. Ratacesc in propriile-mi lacrimi.
Gata nu mai plang. Astept ca soarele meu drag sa usuce marea ca sa pot vedea iar pamantul. Vreau sa vad iar fundul marii si sa mor in pace. Sau sa gasesc un mester priceput care sa ma faca ca noua, sa devin o alta eu, un alt vas mai bun si mai frumos.
Vreau sa redevin ce am fost.
Dar acum, inca sunt o epava.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu