Anestezie

Traim anesteziati si nu ne dam seama de asta. Deabia cand mai trece efectul anesteziei ne trezim un pic la realitate si ne dam seama ca nu este ceea ce am fi dorit si ne lasam anesteziati iar de altii, de societate, de griji, de tot.
Traim anesteziati si nu mai simtim nimic si nu ma refer la durere fizica, ci la cea psihica. Nu mai simtim asa cum am fi vrut, nu mai simtim sufletul de langa noi. Probabil ne este frica sa simtim si ne anesteziem singuri. Ne injectam singuri cu nonsalanta si nepasare. Unii ajung sa se injecteze atat de mult incat nepasarea devine deja o trasatura de caracter, nu doar un drog ce le strabate corpul pentru o anumita perioada de timp.
Traim anesteziati si putini dintre noi fac ceva sa se trezeasca si sa scoata nepasarea din organism, sa scoata fiecare miligram de nonsalanta.
Traim anesteziati si ne este frica sa ne trezim pentru ca stim ca ne vom simti foarte rau dupa accea si nu vom putea bea nici apa. Ni se vor umezi doar buzele si vom fi amagiti doar cu cateva picaturi plasate parca strategic pe buze.
Traim anesteziati si ne este frica ca atunci cand ne vom trezi nu va fi nimeni langa noi sa ne umezeasca buzele, sa ne tina de mana.
Traim anesteziati si rau facem. Putini stiu ca dupa acea stare groaznica de rau vine o stare de bine si nu vom mai fi amagiti cu cateva picaturi de apa, ci vom bea pahare, sticle intregi de apa. Vom fi tinuti de mana, vom trage aer in piept si ne vom simti puternici, sanatosi, plini de viata.
Traim anesteziati.
Ar fi cazul sa ne trezim.