Publicul artistei

Ma aflu pentru a nu stiu cata oara in fata colii de hartie, cu pana in mana si nu stiu ce sa scriu. Mereu m-am considerat o buna prozatoare datorita experientei mele de viata, dar in ultimii ani am scris numai poezii. Miss Amanda, profesoara mea de engleza din copilarie, m-a incurajat mereu sa scriu propozitii cat mai lungi si complexe, prin care sa subliniez frumusetea si complexitatea sufletului femeiesc. In adolescenta ideile mele prindeau contur in fraze ce isi gaseau punctul dupa multe pagini. Fascinam publicul restrans din oraselul nostru cu povesti stranse in legaturi de foi ce mai apoi au devenit carti tiparite. Nu mi-am imaginat niciodata ca am sa devin o autoare cunoscuta in toata tara, chiar si mai departe.
Cu tot bagajul acesta ma plimb dupa mine prin casa, ma asez la birou, ma uit la coala si la pana si nu stiu ce sa scriu. Nici macar un vers nu imi vine in minte sau vreo fraza interminabila. Nimic. Ma uit prin geamul inghetat si vad numai zapada. Oare a venit iarna inspiratiei mele? Oare trebuie sa astept primavara sa vina cu idei infloritoare?
As putea sa scriu ce imi trece acum prin minte dar publicul ar crede ca am innebunit. S-ar face apoi speculatii si nu as mai avea liniste, m-ar haitui si sacai pana mi-ar diseca mintea in mii de bucatele. Nu. Mai bine nu scriu realitatea mea. Inventez ca si pana acum sau ma inspir intr-o mica masura din realitate. Publicul nu are nevoie sa stie ce este in sufletul unui artist. Trebuie doar sa aiba o parere pozitiva sau negativa despre munca sa. Publicul nu este interesat de artist ca persoana fizica, ce respira si traieste propria realitate. Publicul este interesat de spiritul creator al artistului si implicit de creatile sale.
Mai astept. Oare ei ma asteapta pe mine?