Orice poveste începe cu "a fost odată ca niciodată" și se termina cu "au trăit fericiți pana la adânci bătrâneți". Cat de mult își dorea ca și povestea ei sa se încheie asa dar știa ca era prea târziu...
Începutul fusese de basm și o cufundă într-o reverie îmbătătoare și atât de profunda încât trezirea fu mult prea brusca și dureroasa. Cazu deodată de pe un nor și văzu lumea asa cum era, plina de praf și mizerie, plina de oameni rai și prefăcuți.
Se uita la cer rugându-se sa urce iar pe norul ei. Sa vina el sa o urce din nou acolo. Se uita îndurerată și vedea cum norul este purtat de vânt și împrăștiat în zare.
"Vreau sa te fac mică, mică de tot și sa te port mereu în buzunar, sa fi numai a mea." se auzi o voce din adâncul mintii.
"De ce nu m-ai făcut mica? De ce? Acum as fi fost tot pe norul meu, unul mic și călduros din buzunarul tău." făcu ea reproșuri vocii din minte.
Apoi nu se mai auzi nicio voce, niciun sunet. Stătea și se uita la norul ei cum dispare.
"O sa stau aici, așteptând sa urc iar, cât timp va mai fi un nor." își spuse. " Cat timp va exista norul meu, va exista și speranța."
Dar norul dispărea încet încet. Știa ca va veni momentul când va trebui sa plece și sa rămână doar cu amintirea, cu imagini și momente întipărite în minte și în suflet.
Închise ochii și ii spuse vocii de mai devreme: "Nu o sa te uit niciodată. Nu am cum sa uit primul meu nor, prima mea iubire. O sa iți iubesc mereu amintirea...pentru ca te iubesc pe tine."
Apoi se așeză pe pajiștea plina de flori, uitându-se cu ochii înlăcrimați la norul ce dispărea în zare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu